Cristina Simion. Foto: Cristina Galler

Ne aflăm în vizită la galeria de artă Tiny Griffon din Nürnberg și stăm de vorbă cu Cristina Simion, galerista și curatorul expozițiilor organizate aici. Galeria s-a mutat într-un spaţiu mai mic, dar care – spune galerista – permite mai multă flexibilitate şi oferă mai multă căldură vizitatorilor.

De puţin timp, galeria noastră are o nouă formă de organizare: dintr-o galerie comercială, cel puțin din vedere juridic, s-a transformat într-o galerie non-profit în folosul societății (termenul în germană e gemeinnützige). Asta înseamnă că dispare presiunea de a realiza un profit din activitățile noastre, pentru că e foarte greu să faci profit din cultură și din artă în special. Rămâne pasiunea de a oferi celor interesați o cunoaștere mai bună a artei și culturii venind dinspre Europa de Est, mai specific din România, și posibilitatea de a promova artiști de origine română sau cu un interes artistic in România, uneori în cooperare cu artiști din alte părți ale Europei sau în cooperare cu artiști germani, de aici, din Nürnberg. Atunci când facem ceva în cooperare cu artiștii germani, avem șansa unui public care, altfel, nu e interesat în special de arta românească.

Jürgen van Buer, Un castel trainic… Cetățile fortificate din Transilvania

De asemenea, când facem ceva într-un spațiu public, am descoperit că avem un public mult mai numeros decât aveam atunci când galeria era deschisă cu orar public. Pentru că, într-un fel normal, oamenii vin nu neapărat pentru expoziție, descoperă expoziția și îi interesează, își aduc prieteni și cunoștințe și se simt mai relaxați să viziteze o expoziție într-un spațiu non-comercial, cum e un muzeu, o galerie publică, o biserică, decât atunci când intră într-o galerie comercială, când probabil că simt presiunea de-a cumpăra sau au o reticență legată de ideea că sunt priviţi ca  potențiali clienţi.

Gustav-Adolf-Gedächtniskirche

Am avut de curând o expoziție mare a unui artist fotograf din Berlin, profesor la Humboldt Universität, prof.dr.dr. H.C. Jürgen van Buer, despre bisericile fortificate din Transilvania, în Gustav-Adolf-Gedächtniskirche, care e o biserică foarte mare aici în Nürnberg și care a fost parte dintr-o suită de evenimente, Vesperkirchen, în care lucrul cel mai important a fost că biserica a fost deschisă oricui în timpul zilei, timp de patruzeci de zile, și că a servit prânzuri în valoare de un euro pentru oamenii fără posibilități materiale. Mai ales în timpul iernii, cred că a fost un ajutor pentru oamenii săraci, dar n-am văzut doar oameni săraci venind acolo, au venit și oameni atrași de curiozitate, sau poate atrași de oferta de a mânca o mâncare caldă cu un euro, dar şi oameni atraşi de evenimentele artistice asociate – concerte, recitaluri, piese de teatru, această expoziţie. Fiecare eveniment a fost nonprofit,  s-au făcut donații, pentru a susține acest program social. O rețea foarte mare de voluntari a lucrat pentru pregătirea și servirea meselor, e o întreagă muncă logistică, cu mulţi sponsori, între care şi primăria. Genul acesta de evenimente adună mult mai mulți oameni decât cei care veneau în galerie înainte. Acum putem primi mai puţini vizitatori o dată în galeria noastră, pentru că lucrăm by invitation only sau by appointment only, deci nu avem un program public. Cei care fixează întâlniri sunt cu adevărat interesați fie de artistul, fie de subiectul pe care îl prezentăm.

Anamaria Avram. Daily Reveries.
Jürgen van Buer, Corona – oraș al Estului. Cu Josef Balasz.

Acum avem o expoziție Anamaria Avram, Daily Reveries se numește, care e practic transferată de la o galerie din Leipzig și care va pleca spre Istanbul, împreună cu câteva lucrări de mai mari dimensiuni, neexpuse în galerie, spre Institutul Cultural Român. Expoziția are ca temă cafeaua ca ambasador al sorții – un concept foarte interesant.

Înainte am avut o expoziție a aceluiași artist fotograf, Jürgen van Buer, despre Brașov, numită Corona – die Stadt im Östen: Corona – numele latin al Brașovului – oraș al estului. Au venit mulți oameni interesați nu doar de arta fotografică, ci cu origini în Brașov și care au dorit într-un fel sau altul să regăsească clădiri, spații, colțuri dragi copilăriei, adolescenței, tinereții lor. Așadar am avut mulți brașoveni care erau mai mult sau mai puțin interesați de fotografie ca artă, dar care și-au dorit să vadă această expoziție. Am avut și persoane pasionate de arta fotografică, care au apreciat detaliile fine în fotografia alb-negru a lui Jürgen van Buer și care au cumpărat fotografii. Dar au fost mulți cărora le-a plăcut subiectul și care au venit de dragul amintirilor legate de Brașov.

Iar cei care au văzut expoziția cu bisericile fortificate de la Gustav-Adolf-Gedächtniskirche și care nu știau nimic despre România, cum au receptat fotografiile?

A fost o ocazie excepțională de a prezenta Transilvania ca destinație turistică, am avut trei vizite ghidate, două realizate de celălalt curator al expoziției, Josef Balazs, inițiatorul acestui proiect, și una realizată de Jürgen van Buer, care a venit special de la Berlin pentru asta. Au avut mare succes, iar la finalul unui astfel de tur ghidat am avut cel puțin două persoane care au ținut să ne spună că vor să meargă în Transilvania –  una venise chiar cu oferta unei agenții de turism care propunea un tur în România. Ne-a spus că această expoziție a convins-o să se înscrie în turul respectiv.

A fost o imagine foarte pozitivă pentru România și pentru Transilvania ca destinație turistică, dar a fost și o ocazie pentru mulți oameni să afle lucruri pe care nu le cunoșteau, de exemplu că multe dintre bisericile fortificate din Transilvania au fost multe construite la scurt timp după nașterea protestantismului. Numărul lor – au fost peste o sută – e de asemenea impresionant. Corespondența dintre Martin Luther și Johannes Honterus și importanța lui Honterus pentru protestanții din zona Transilvaniei sunt încă puţin cunoscute în Germania. Dar au fost multe subiecte care au fost dezbătute în relație cu fotografiile lui Jürgen van Buer, subiecte care țin de istorie, de geografie, de religie, sau mai bine spus de istoria creștinismului în Europa, care țin de cultură generală. Și mi-a făcut plăcere să văd că oamenii au fost interesați și au pus întrebări, de la întrebări prozaice legate de destinația diverselor obiecte care li se păreau ciudate, de exemplu cămările fiecărei familii care erau ca niște chilii, parte din zidul bisericii fortificate și destinația acestor cămări, până la întrebări legate de obiecte vechi și care în ziua de azi nu mai au un corespondent sau o utilitate, de la fus la torcătoare sau războiul de țesut, la întrebări filosofice, cărora domnul van Buer şi domnul Balazs le-au răspuns cu aplomb şi cu răbdare.

Înainte de veni în Germania ai avut o carieră de succes în domeniul presei. Aș vrea să te întreb cum ai luat decizia de a te ocupa de o galerie de artă?

Cristina Simion

În modul cel mai puțin recomandabil, și anume din pasiune. În general, când pornești un business trebuie să fii bine informat asupra tuturor factorilor de risc și asupra tuturor factorilor de mediu și recunosc că n-am fost foarte bine informată. Cei care iau decizia de a face ceva din pasiune tind probabil să ignore mulți dintre factorii de risc. N-am gândit însă de la început activitatea mea ca pe o afacere, ci ca pe o pasiune și asta mi-a adus prieteni și interes din partea oamenilor. Chiar dacă deocamdată nu pot spune că galeria a decolat ca afacere, cred că a găsit o formulă care să fie sustenabilă pe termen lung. Lucrul acesta e cel mai important, continuitatea. Și pentru comunitatea de aici, interesată de artă și de cultura cu rădăcini în România, și pentru iubitorii de artă modernă care vor să vadă lucruri interesante indiferent de proveniența lor, și pentru autorităţile interesate de susținerea unor activități artistice de ţinută pe plan local, cu sau fără legătură cu mediul geografic din care provin artiștii. Mă bucur nu doar să promovez artiști plastici, dar și să fac și alte activități care țin de cultură. Promovez artiști care să cânte în galerie, am organizat mese rotunde și conferințe, am fost eu însămi lector la Biblioteca orașului Nürnberg într-o suită de lecturi numită Gast und Buch. Am citit din autobiografia lui Peggy Guggenheim, despre relația ei cu Brâncuși și cu Victor Brauner și am văzut multă lume interesată.

Sunt în clipa de față parte dintr-o expoziție itinerantă, Obiecte în exil, care s-a născut dintr-o serie de numere tematice ale revistei Dacia literară. Expoziţia a fost prezentată prima oară, în cadrul zilelor literaturii și traducerii, la Chur, în Elveția, şi va fi reprodusă la Paris în septembrie. Într-o suită de interviuri care a stat la baza acestei expoziții au fost intervievați oameni plecați din România în diferite momente. Tema au reprezentat-o obiectele de care ei sunt legați, de la obiectele pe care le-au luat cu ei plecând până la definiția termenului de acasă, o definiție personală pentru fiecare. Obiectele « în exil » nu au fost doar obiectele copilăriei, tinereții, timpului trecut, luate din România, ci și obiectele de care ne înconjurăm în prezent.

Cred că artiștii au un simț suplimentar, care îi face să vadă lumea altfel și transpunerea acestei viziuni în artă ne îmbogățește pe toți.“

Pasiunea pentru artă, cea care te-a făcut sa porneşti în aventura acestei galerii, este una mai veche, din copilărie? Ați avut artiști în familie?

Cristina Simion

Artiști nu am avut în familie, dar interes pentru artă, da. Tatăl meu e mai cu seamă interesat de artiști, decât de artă, sau poate că spun asta într-un fel care pare – şi ar fi – nemeritat depreciativ, pentru că gusturile noastre în artă sunt foarte diferite. El a organizat mulți ani tabere de artă în România și în felul ăsta am reușit să cunosc destul de mulți artiști. Dincolo de asta, am început şi eu destul de devreme să fiu colecționară de artă contemporană, cu ambiții foarte modeste, și – nu în ultimul rând – mi-a plăcut să citesc despre artă și artiști. Mi s-a părut întotdeauna că artiștii trebuie să aibă o viață extrem de interesantă și cei mai mulți chiar au avut-o, indiferent dacă dacă e şi o viață exterioară sau „doar“ una interioară. Și poate din afară viaţa lor nu pare ieşită din comun, însă trăirile lor și felul în care percep ei lumea sunt extraordinare. Iar această percepție o vedem în opera lor. “If you could say it in words, there would be no reason to paint,” (Dacă poți exprima prin cuvinte, atunci nu mai există nici un motiv pentru pictură) a spus Edward Hopper. Și cred că felul în care artiștii văd lumea e întotdeauna excepțional. Chiar întotdeauna. Și nu mă refer numai la artiștii de succes sau la artiștii celebri. Mă refer la toți artiștii. Cred că au un simț suplimentar, care îi face să vadă lumea altfel și transpunerea acestei viziuni în artă ne îmbogățește pe toți.

Legat de obiectele cu care ai venit din România când ai venit aici, ce ai ales să ai lângă tine?

Am ales, în afara obiectelor personale, doar obiecte care au o valoare sentimentală. Am avut și am luxul de a păstra un pied-à-terre, cum spun francezii, un « acasă », în România, în casa părinților mei de la Iași, astfel încât n-a existat nicio presiune să fac o alegere, să gândesc într-un fel foarte selectiv ce iau, ce nu-mi iau, ce am voie să iau, ce trebuie să iau. N-am avut nicio limită în privința asta și în continuare mă bucur de aceeași libertate, de a muta lucrurile de acasă – acasă, de a renunța la unele dintre lucrurile pe care le am aici în Germania și a le trimite în România, sau de a aduce lucruri din România, aici, în Germania. Pentru mine, « acasă » este și acolo și aici și, având acest privilegiu, n-am presiunea de a trebui sa fiu foarte selectivă.

Ne poți spune câte ceva despre expozițiile pe care le-ai organizat în trecut?

Michael Lassel. Lumi analoge.

Am participat de curând la o competiție pentru un program european și am numărat câte expoziții am făcut. În trei ani și jumătate am făcut aproape cincizeci de expoziții. E un număr mare, nici eu nu mă așteptam să fie cincizeci, mă gândeam că sunt peste treizeci, poate patruzeci, dar am făcut peste cincizeci de expoziții, în diverse locuri, cele mai multe în Nürnberg – şi nu numai în galerie, ci și în alte spații, dar şi în București, în Chișinău, la Bruxelles, la Roma, în Bayreuth, în Schmericon, la Berlin, la München. Chiar în multe locuri. Anul acesta o să fac două expoziții și la Brașov, în Centrul multicultural al Universității Transilvania. Brașovul e o premieră în lista locurilor unde am expus sau unde am colaborat și mă bucur să adaug în fiecare an noi locuri.

Gabriela Bodin.

Au fost expoziții diverse, de pictură, de sculptură, de cele mai multe ori combinată cu pictură sau grafică, mix media, instalații, fotografie, cele mai multe însă au fost de pictură sau grafică. Am reprezentat artiști români contemporani, sau cu origini în România. Michael Lassel, de exemplu, cu care am avut trei expoziții, la Nürnberg, la München și la Berlin, la Institutul Cultural Român, are rădăcini în România, a crescut în România, a făcut Universitatea de Arte în România, dar este german și trăiește în Germania de 35 de ani. Ursula Krauss, care a avut prima expoziție personală în galeria noastră, e născută în România, dar a plecat de mic copil, împreună cu părinții, și nu pot spune că din punct de vedere artistic sau al formării artistice mai aparține spațiului românesc. E doar o legătură sentimentală – România e locul nașterii sale. Gabriela Bodin trăiește în Italia de mulți ani și s-a afirmat ca artist italian. Rădăcinile ei sunt în România și ea și-a păstrat cetățenia română.

Christian Lucian Hamsea, Piatra de lotus.

Christian Hamsea e de mult cetățean german, păstrându-și însă dubla cetățenie, e și cetățean român, dar educația lui artistică s-a făcut în Germania. Aparține în egală măsură spațiului cultural românesc și celui german. Horia Vancu a terminat Universitatea de Arte din București şi provine dintr-o familie care a dat mult culturii române, chiar dacă e artist german, de mulți ani în Uniunea Artiştilor din Bavaria și cu o cotă interesantă. S-a afirmat ca artist în Germania, dar educația lui artistică e românească și ultima lui apariție într-o expoziţie a fost într-o bienală la Arad – participă cu plăcere la expoziții în România.

Horia Vancu: Lumină și peisaj. Foto: Elena Richard

Paleta artiștilor pe care îi reprezint sau cu care am lucrat este, după cum vezi, foarte largă. Nu sunt numai artiști care s-au născut, au fost educați, au trăit și trăiesc în România. Anamaria Avram, pe care o expun acum, trăiește în Leipzig. Următorii artiști, Melita Biber-Nuță și Doru Nuță, trăiesc aici în Nürnberg. Ea vine din Serbia, el vine din România. Vezi, e foarte diferit.

Jürgen van Buer nici nu e român, dar subiectul expozițiilor este legat de România. La fel o artistă germană, Gabriele Rottweiler, pe care am expus-o în München, a făcut o serie de fotografii artistice în marile orașe ale lumii, printre care și București și a expus seria legată de București în München, la Consulatul General al României.

Melita Biber-Nuță, Inside-Out.

Nu e româncă, dar a avut un subiect legat de România. Am expus și artiști germani care n-au nici o legătură culturală sau tematică, dar care rezonau foarte bine cu artiști români, alături de care i-am expus. Și vreau să mai fac astfel de expoziții pentru că asta lărgește interesul publicului, pe care nu l-aș vrea limitat la români, germani cu rădăcini în România și persoane explicit interesate de arta românească.

Dintre artiștii din România care au expus aici, ne poți da câteva nume?

Constantin Tofan, cu Cristina Simion.
Vasile Tolan. Subiectivitatea materiei. Cu Emil Cira.

Sunt câțiva artiști foarte interesanți care au expus aici și nu numai aici: Sorin Purcaru, sculptor și grafician, a avut o expoziție aici în Nürnberg, una în Bayreuth, împreună cu galeria noastră, una în Bruxelles (de grup) și una la Chișinău. Constantin Tofan, pictor şi profesor la Universitatea de Arte din Iaşi, a expus de două ori aici, o dată în conjuncție cu Festivalul românesc la Nürnberg, dar şi la Bayreuth şi Schmerikon, Marcel Lupșe, Gabriela Drânceanu, sculptor și grafician, Rudolf Kocsis, sculptor și profesor la Universitatea de Arte din Timișoara, Ștefan Pelmuș, Felix Aftene, deţinătorul celui mai recent premiu al Uniunii Artiştilor Plastici pentru pictură. Vasile Tolan este unul dintre artiștii care au fost foarte apreciați de publicul de aici, obișnuit cu forme de expresie abstracte și iubitor de culoare. În expoziția lui a inserat și lucrări mai vechi, alături de o serie nouă, cu o cromatică foarte puternică. Am dat doar câteva nume, sunt mulți artiști care au expus aici, venind din România.

Ai o listă foarte lungă de colaborări…

Nu e foarte lungă. Cu unii artiști am colaborat de mai multe ori, cu alţii doar o dată. A fost o perioadă de căutări, normală pentru o galerie la început de drum. Încerc să mă limitez la artiști cu care rezonez – nu doar cu arta lor, ci și în relația cu ei. Cred că relația artist-galerist e foarte importantă – uneori există sinergie și alteori nu, ca întotdeauna în relațiile interumane. Îmi rămâne respectul pentru artiștii cu care nu rezonez, pentru arta şi pentru personalitatea lor, şi le sunt tuturor recunoscătoare că m-au primit puţin în lumea lor. Am fost uneori tristă să-mi văd eforturile neapreciate, dar nu ni se întâmplă tututor asta, măcar din când în cînd ?

Doru Nuță, Inside-Out.

Schimbăm puțin subiectul: ce lucruri te-au surprins în mod plăcut după ce ai început să locuiești în Germania?

În relație cu galeria, m-a surprins atitudinea autorităților germane. Sprijinul pe care nu l-am găsit la autoritățile române (și am aplicat pentru destule proiecte în România), l-am găsit aici, la primăria orașului Nürnberg, cu care am avut mai multe colaborări și toate experienţele au fost foarte bune. Există o deschidere clară la nivelul autorităților locale, nu vreau să vorbesc despre autoritățile la nivelul landului sau la nivel federal, că n-am avut nici o colaborare atât de înaltă. Există o mare deschidere la nivel local pentru tot ceea ce înseamnă multiculturalism și pentru tot ceea ce înseamnă artă autentică, există deschidere și pentru arta care vine din România, avem poate și norocul că Nürnberg e înfrățit cu un oraș din România, Brașovul, care e un oraș cu bune tradiții culturale și am putut să facem împreună lucruri foarte frumoase, aș spune memorabile, dacă n-ar fi un cuvânt așa pompos. Asta a fost o surpriză plăcută și nu mă așteptam.

Dincolo de autoritățile germane, o surpriză plăcută a fost colaborarea cu diversele asociații și organizații non-profit locale din Nürnberg, cu Asociația de prietenie româno-germană „Romanima“, care m-a sprijinit în foarte multe dintre activitățile mele, cu „Haus der Heimat“, organizație care sprijină germanii veniți din afara Germaniei, mai cu seamă din estul Europei, și cu „Verband der Siebenbürger Sachsen“. A fost o surpriză foarte plăcută să văd cât de active sunt aceste organizații și cât de frumos promovează cultura română și cultura sașilor proveniți din România, și cum țin atât la păstrarea tradiției, cât și la regenerarea acesteia.

 

A consemnat Elena Richard.

 

Foto sus: Anamaria Avram, Daily Reveries, instalație.

Fotografii: Elena Richard

 

 

Publicat:

Etichete: Film & Arte vizuale, Români din afara țării, În jurul globului, Cultură, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,