Un dialog realizat de Cristina Simion de la Galeria Tiny Griffon din Nürnberg.

Care este ultima expoziţie pe care ai avut-o şi care e următoarea? 

Sunt bucuroasă să spun că în ultimele două luni (martie/aprilie 2017), cel mai recent proiect la care am lucrat a fost expus consecutiv  în câteva spații și s-a bucurat de un feedback foarte bun: în luna martie în Leipzig, în Showroom-ul Galeriei Artae Leipzig, în aprilie la Nürnberg în Galeria Tiny Griffon și la sfârșitul lunii aprilie din nou în Leipzig – Open Studio – în cadrul Großer Frühlingsrundgang Spinnerei 2017– un eveniment deja faimos și foarte vizitat (peste 20.000 de vizitatori anual).

În luna iulie voi expune acest proiect în formula sa finală multimedia, împreună cu Sorin Manu (director de imagine și producător de film) – în galeria Adahan, Istanbul.

Poţi descrie pe scurt conceptul ultimei serii de lucrări? 

Este vorba despre proiectul Transcendens. In Between Speculations, un proiect multimedia, realizat în diferite tehnici: pictură, mixed-media, instalație/obiect, dar și fotografie și video în colaborare cu Sorin Manu.

Îl găsesc un proiect sensibil, introspectiv, pornit din frământări personale și multe, multe semne de întrebare, pe care eu – și de fapt noi, ni le ridicăm mereu în drumul nostru.

Însăși sentința titlului Transcendens trimite la o abordare ”altfel”, mai profundă, spiritual-mistică a tot ce ne înconjoară.

Și cum, în general, îmi place să lucrez cu ”instrumentarul” banal al cotidianului, și în acest caz am pornit de la o simplă ceașcă de cafea, cea pregătită pentru ritualul ghicitului – ca simbol ce permite tot atatea ”speculații” cât ne putem imagina; speculații despre trecut-prezent-viitor – ca proiecții mistice ale psihicului uman. În fapt este vorba despre repere general valabile, despre variabile sensibile ale spiritului uman, ale condiției umane în general – și cu care fiecare ne putem identifica.

„…un proiect sensibil, introspectiv, pornit din frământări personale și multe, multe semne de întrebare.“

Ideea poate fi chiar un joc, un joc cu noi înșine și despre noi, o provocare la reverie, la reflecție și autoanaliză a ființei, îndemnând la experiențe transcedentale de (re)descoperire a realității prin căutare de semne, simboluri și descifrarea lor prin filtrul existenței noastre.

Întrebări despre viitor, despre trecut, lupta cu prezentul ne însoțesc întotdeauna. Ne aflăm zilnic într-o călătorie prin întreaga viață, din trecut până în viitor… printr-un întreg destin, încercând să căutăm sensuri, dar și provocări sau stimulente de a merge mai departe. Pendulăm undeva deasupra, hărțuiți de extreme, între Ieri și Mâine, rareori în echilibru ori asumându-ni-l pe Azi. Între preocupările despre trecut și construirea himerică a viitorului, unde se află Prezentul, de fapt singura certitudine pe care o avem? Care este Realitatea, ce este Realitatea? Trăim oare ca într-o stare de hipnoză… în care lucrurile se întâmplă? În ce măsură le facem noi să se întâmple?  

Aleasă ca simbol al acestui proiect (dar și pentru calitățile plastice ale imaginii formate de zațul rămas), ceașca de cafea este gata să dezvăluie noi înțelesuri ocult-misterioase ale vieții, ale destinului, descifrate în abstractul aleatoriu al ”picturii” în zaț de pe pereții ceștii sau chiar din farfurioară – ca interpret al trecutului. 

Aparent un joc frivol sau hilar speculativ,  cititul în zaţul de cafea a devenit un ritual domestic bine înrădăcinat în economia cotidianului, bazat pe o iconografie fabuloasă, plină de simboluri – animale, plante, păsări, peisaje, oameni, constelații, cifre sau litere –  iconografie pe baza căreia suntem liberi să ne jucăm de-a ”Creatorii”… este un joc în care totul este posibil.

„Aleasă ca simbol al acestui proiect […], ceașca de cafea este gata să dezvăluie noi înțelesuri ocult-misterioase ale vieții, ale destinului, descifrate în abstractul aleatoriu al ”picturii” în zaț.“

Care sunt maeştrii tăi/ artiştii care te-au influenţat? 

Foarte greu de răspuns la această întrebare, iubesc multi artiști și multe perioade ale istoriei artelor și cred că într-un fel sau altul toţi m-au stimulat, m-au provocat. Ar trebui să mă plimb prin toată istoria artelor până în prezent. Aș începe cu perioada medievală, pre-renascentistă și Renaştere, acolo unde misticul, transcedentalul despre care aminteam anterior se simt mai mult ca oriunde… icoane bizantine, fresce, manuscrise, mozaicuri, obiecte preţioase, ornamente și o nemaipomenită iconografie. Portrete hieratice, un timp înghețat, arhitecturi monumentale, peisajul parcă din alte lumi… și atât de multă atmosferă, o încărcătură pe care o simți aproape fizic – şcoala italiană (Giotto sau Fra Angelico, Pinturicchio, Ghirlandajo, mai târziu Pierro della Francesca, Paollo Uccello sau Boticelli), școala germană (Cranach, Holbein, Dürer), cea  flamandă (Jan van Eyck, Van der Weiden, Memling, Bruegel, Bosch, apoi Rembrandt sau Vermeer), cea franceză (Georges de la Tour) ori spaniolă (Velasquez). 

Apoi as plonja direct în Modernism și până în prezent (secolul XX și XXI), acolo unde mă simt la fel de aproape, dar de data asta aproape de fenomenul neconvențional al artei și în mai toate mediile de exprimare – pictură (abstarctă sau figurativă), colaj, asamblaj, obiect, instalație, foto, performance ori video:  Malevich, Kandinsky, Magritte, Ernst, Kurt Schwitters (asamblaj) Marcel Duchamp (readymade), Fluxus, Beuys, Spoerri, Gerard Rancinan (foto), Hermann  Nitsch (performance), Damien Hirst, Arman, Christian Boltanski, Alberto Burri, Antoni Tapies, Robert Rauschenberg, Jannis Kounellis, Song Dong, Hotel Pro Forma și foarte mulți alții.

De ce ai ales să părăseşti un post relativ sigur şi prestigios, în mediul academic românesc, pentru a te aventura într-o ţară necunoscută şi într-un mediu necunoscut? 

Prin plecarea mea din țară am renunțat la foarte multe lucruri pe care le aveam în Romania, desigur lucruri pe care probabil că nu le voi avea în altă parte sau pentru care va trebui să treacă un timp pentru a le dobândi. Însă cel mai mult a cântărit faptul că în România nu-mi mai găseam locul – ca individ în țara lui, pierdut în incertitudinile sistemelor mereu în schimbare și parcă mereu orientate contra individului, dezamagită de o societate din ce în ce mai agresivă și deprimantă. Profesional, îmi doream să am mai mult timp să creez, să nu mă mai împart între jobul de la facultate și alte joburi mai mici și atelier. Participările la diferite evenimente artistice prin străinătate mi-au arătat că se poate și altfel, iar în ultimii ani mă tot gândeam, ce-i drept cu teamă, că ăsta ar fi probabil cel mai frumos cadou pe care mi l-ar oferi viața – să fiu doar un artist care nu se ocupă decât de arta lui şi atât, cu care se hrănește – la propriu şi la figurat.

Nici la jobul de la facultate n-a fost uşor să renunţ, pentru că-mi plăcea, mă simțeam bine printre studenți, și am simțit că şi studenţii mă apreciau. Ar fi însă câteva lucruri, după mine importante, de punctat. Consider ca sistemul universitar de artă din România e oarecum greşit înţeles chiar de către cei care l-au construit și îl administrează, dincolo de exigențele real necesare unui sistem de educație.

„Unui artist, unui profesionist, nu îi trebuie zeci de diplome și mii de pagini scrise ca să poată merge la catedră.“

Întâi de toate, o birocraţie stufoasă, apoi obligativitatea unei cercetări exclusiv în direcţia scrisului, pe care o consider nu neapărat relevantă în cazul artiștilor practicieni. Din păcate (sau din fericire), nu toți artiştii, fie ei pictori, muzicieni, dansatori, etc., pot sau vor sa scrie cărți, articole, să publice, să stea cu pixul în mână în loc sa dezvolte proiecte artistice, și de fapt să facă ceea ce ei ştiu mai bine. Mereu m-am întrebat, asta nu este tot cercetare? Consider că unui artist, unui profesionist, nu îi trebuie zeci de diplome și mii de pagini scrise ca să poată merge la catedră și să lucreze profesional!

A fi profesor, după mine, înseamnă mult mai mult… lucrul cu omul este dificil, lucrul cu oameni în formare (cu copii/tineri) este şi mai dificil – un profesor poate forma, dar în acelasi timp poate distruge vieţi. Experiența ca mentor, perfecționarea unor metode de lucru, dobândirea unor calități se întâmplă în timp, și sunt lucruri pe care nu ţi le poate certifica în totalitate o diplomă sau o teză de doctorat.

Aşadar, m-am simțit la un moment cumva acaparată de sistem, iar nu parte a acestuia, profesia mea devenise o rutină cu care refuzam să mă obișnuiesc. Am renunțat la un loc călduț și la o poziție socială remarcabilă, pentru lupta cea mai grea, aceea de a o lua de la capăt căutându-mi locul…

Nu ştiu dacă mi l-am găsit neapărat şi ştiu că am un drum lung înaintea mea – sunt și o perfecționistă, dar mă văd pe drumul corect.

Care a fost cea mai mare provocare artistică în Germania? 

Înainte de toate, integrarea într-o nouă lume, o altă societate, alta cultură, alt sistem, alţi oameni, alte mentalități, s-a dovedit cea mai mare și probabil cea mai grea provocare – atât în plan personal, cât şi profesional.

A pătrunde in comunitatea artistică și oarecum în sistem a fost un pas greu, dar mare. Iniţial am încercat timid aplicaţii pentru diferite evenimente – unele au funcţionat, altele nu.

Am schimbat orașele: am plecat din Hamburg după aproape opt luni la Leipzig, pentru o rezidenţă artistică de trei luni, în Spinnerei, o fostă fabrică de bumbac transformată într-un centru de artă renumit în Germania și Europa. După finalizarea rezidenței, încântată fiind de oferta culturală și dinamica orașului, recent redenumit ”Noul Berlin”, am decis sa rămân aici. Doar norocul, și încă mai cred asta, a facut ca, după o aplicaţie în succesul căreia nu am crezut prea mult atunci, pentru un atelier în faimosul Spinnerei, a venit imediat și răspunsul – pozitiv!

E adevarat că dupa acest moment lucrurile s-au mai simplificat puțin, pentru că a rămâne în mijlocul evenimentelor, a fi mereu prezent, a te integra și a interacţiona din ce în ce mai mult cu viaţa culturală în general, rămâne încă o mare provocare.

Dar cea mai mare provocare personală? 

În plan personal, cea mai dificilă a fost bariera limbii, căci engleza a ajutat la nivelul de turist.  M-am simtit ca un copil care învăța să vorbească… dar eu eram un „copil” mare, cu nevoia de a spune multe, de a comunica lucruri importante şi complexe, pentru că altfel mă scufundam.

Dacă privesc înapoi acum, după aproape trei ani, consider această mutare ca fiind cea mai importantă întâmplare din viața mea. De la bun început, totul a fost o necunoscută, nici nu mi-am pus foarte multe probleme, probabil că altfel nici n-aş mai fi plecat. Cert este că această experiență m-a schimbat aproape total, mi-a dezvăluit lucruri și sentimente noi, m-a provocat la un alt tip de conștiență, iar pentru asta sunt foarte recunoscătoare.

Ce se întamplă în comunitatea artistică de la ‘Spinnerei’? Poţi face o paralelă între Spinnerei şi Fabrica de Pensule? Ce şanse au astfel de comunităţi în redefinirea unor foste spaţii industriale? 

Spinnerei este o fostă fabrică de bumbac transformată în centru cultural internațional, punct de referință pe harta culturală a Leipzigului, a Germaniei și a Europei. Aici se află mare parte din cele mai importante galerii şi spații expoziţionale din Leipzig, teatre, cinematografe și ateliere, între care ale unor artiști precum Neo Rauch – faimosul reprezentant al Noii Şcoli de la Leipzig –  sau nume importante pe scena artei internaţionale precum Tilo Baumgärtel,  Rayk Goetze sau Michael Triegel și alţi foarte mulţi artişti internaţionali, între care sunt şi eu. 

Modelul Spinnerei nu este singular, ba chiar e la modă, preluarea spațiilor industriale și reconversia lor în spații cu destinație artistică este un fenomen din ce în ce mai vizibil și în România, mai ales în oraşele mari, iar asta este extraordinar. Fabrica de Pensule din Cluj este unul dintre aceste spaţii, printre primele chiar, şi care funcţionează asemănător, doar că la dimensiuni mai mici – nu ştiu acum ce se mai întâmplă, am auzit că s-ar fi reorganizat, au avut loc ceva scindări şi s-au destabilizat oarecum.

Prin aceasta reconversie s-ar putea rezolva, pe de o parte, problema spaţiilor de expunere şi a celor de creaţie (ateliere), care sunt puţine în România. Pe de altă parte, versatilitatea acestor spaţii, prin dinamica vizuală şi arhitecturală și prin neconvenţionalitatea lor, poate conferi actului artistic valenţe speciale, aș spune provocatoare!

În alt sens, apariția acestor spații în cadrul urban poate aduce în timp o creştere culturală extraordinară, o emulație și o dinamică artistică de care fiecare comunitate are o reală nevoie.

Spinnerei există în aceasta formulă de cincisprezece ani, este deja un loc cu tradiţie, un nucleu artistic, vizitat nu numai de către colecţionari sau iubitori de artă dar şi de turişti care privesc acest „hub” cultural ca pe o atracţie!

Există sprijin din partea autorităţilor locale din Leipzig? 

Din fericire, în Leipzig, și Germania în general, există un sistem și o legislație care vin  în ajutorul artiștilor. În Leipzig există un sprijin real din partea autorităților locale în sensul ca sunt deschiși spre finanțare de  proiecte din toate domeniile artistice – arte vizuale, film, teatru, etc. – prin departamentul de cultură, Fundația Culturală a landului Sachsen. În zona privată, sunt sponsori de mari dimensiuni, ca Sparkasse Leipzig şi chiar Spinnerei este un parteneriat public-privat.

Leipzig-ul se redefineşte, încet-încet, drept un centru cultural şi artistic foarte important. Desigur, Târgul Internaţional de Carte se bucură deja de o excelentă reputaţie internaţională. Poţi aminti şi alte evenimente sau direcţii care contribuie la ‘renaşterea culturală’ a acestui oraş? 

Așa cum am amintit anterior, deja multe articole prezintă Leipzig-ul ca fiind ”noul Berlin”. E adevărat că în ultimii ani Leipzigul a crescut, pe toate planurile, dar mai ales cultural. E din ce în ce mai dinamic prin multiplele evenimente, unele de tradiție, alte noi. Pot aminti o parte dintre ele: Dok Leipzig – cel mai vechi festival de film documentar din Germania (anul acesta la a 60-a ediţie), Bach Festival, Design Festival Leipzig, Spinnerei Rundgang, Mendelssohn Days, Wagner Festival, Schumann Festival Week,  Euro-Scene Leipzig, Festivaluri de Jazz, Wave Gotik Treffen, Lindenow, Leipzig lacht! și alte evenimente sau târguri (de film, de carte, artă, etc.)

Poate fi replicată această experienţă în România? 

Da, cu siguranţă, dacă s-ar dori!

Ce rol joacă rădăcinile şi formarea ta artistică în exprimarea ta ca artist?

Grea întrebare și asta, daca mă gândesc că, de când ne naștem, adunăm și purtăm cu noi un bagaj complex… și care mixează tot felul de elemente, de la cele genetice, la educaţia de acasă, din lume și de la şcoală.

Evident că toate acestea mă definesc într-un fel, ca individ și ca artist.

Raportat la educația artistică, se poate observa o latură simbolică (încifrată și iconografică), i-aș spune conceptuală, în tot ceea ce fac, indiferent că aleg direcții abstracte sau figurative, mai experimentale sau mai tradiționale.

Am absolvit o specialitate în care am studiat deopotrivă arta laică și pe cea religioasă – imaginea de tip iconografic, semantică, dar și foarte multe tehnici de pictură, pe suporturi diferite și in spaţii diferite. Asta m-a provocat și mi-a permis să experimentez mult. Faptul că acum derulez în general proiecte multimedia, care angrenează diferite tehnici şi ”jocul” cu spaţiul, îl datorez formării mele multidisciplinare.

Dar sunt o şi o persoană deschisă la experiment şi am acceptat multe provocări. Îmi place să am proiecte individuale, dar lucrez cu plăcere şi cu alţi artişti – în cazul instalaţiilor sau în proiecte comune. Doctoratul, în cadrul căruia am studiat fenomenul neconvenţional al artei contemporane, a fost un studiu care m-a ajutat atât în perceperea artei contemporane, cât şi în proiecte personale pe care le-am derulat în spaţii neconvenţionale sau cu materiale neconvenționale.

Despre rolul originilor mele mi-e greu să vorbesc; consider că sunt un om care face anumite lucruri pentru că s-a născut cu ele… pentru că acestea sunt în el pur si simplu, sunt cumva amprente ale locului lui, ale fiinţei lui, ale familiei lui.

Peste acestea se aşează apoi educaţia şi experienţa de viaţă. Sunt o combinaţie între ceea mi s-a dat sa fiu și ceea ce vreau eu să fiu, fapt la care lucrez zi de zi.

Pe măsură ce trece timpul, devin și mai conștientă de rădăcinile mele, le simt, le caut. Iar ceea ce este mai frumos, este că mă descopăr o dată cu creaţia mea, și totodata creez prin prisma a ceea ce sunt.

 

Website personal: http://www.anamaria-avram.ro

Fotografii din colecția personală a artistei.

 

Publicat:

Etichete: Cultură, Film & Arte vizuale, Români din afara țării, , , , , , , , , , , , , , , , ,