Un dialog între Jan Cornelius și Cristian Pătrășconiu, redactor La Punkt.

Călăriți fără cal? Așa au spus despre dvs și despre ceea ce scrieți dvs. cei de la Berliner Zeitung. Și că aceasta îl ajută și pe cel care stă în Est și pe cel din Vest…

În primul rândul, mulțumesc pentru interes, domnule Pătrășconiu! Mă bucur, desigur, că ați citit Eu, Dracula și John Lennon, după câte mi-ați scris, „cu o imensă plăcere”. Vorbind despre călăritul fără cal: da, acesta este unul dintre mijloacele mele de călătorie preferate, fiind vorba aici de o acțiune care funcționează la fel de minunat precum călătoria cu automobilul fără mașina sau zburatul la mari distanțe fără avion. Aceste metode de deplasare alternativă sunt deosebit de recomandabile, atît în Est, cît și în Vest, mai ales dacă nu avem bani pentru a plăti călătoria sau suntem din diferite alte motive privați de posibilitatea de-a o întreprinde. Există întotdeauna căi de a fenta o realitate inconvenabilă și de a evada în lumi paralele.

În copilărie și în tinerețe, de pildă, nu puteam călători în străinătate, dar am cutreierat totuși lumea în lung și-n lat citind cu aviditate tot ce prindeam, de la Jules Verne la Jules Renard sau Jack London, de la Morcoveață la Pinocchio ori Prințesa Mofturoasă, de la Cei trei mușchetari, care au fost de fapt patru, la Maupassant, Camus,  Kafka etc. etc. Călăreț fără cal impecabil este copilul pe-un băț de lemn sau în, cazul unei călătorii de lux, desfătîndu-se pe un căluț balansoar, cu care el ajunge întotdeauna la sigur exact acolo unde își dorește.

Ce înseamnă pentru dvs să fiți între două lumi? Ați stat jumătate de viață în România, apoi încă jumătate în Vest, în Germania.

A fi între două lumi are avantaje și dezavantaje. Unul dintre avantaje este că, astfel, îți dai seama de tot felul de lucruri, pe care nu le-ai observa rămînd mereu în același loc. Am fost întrebat de multe ori: „Măi, cum naiba ți se întâmplă numai ție din astea?” Răspunsul este cam întotdeauna acesta: „Vi se întâmplă și vouă, dar nu vă dați seama pentru că v-ați obișnuit să vi se întâmple.” Ei, și apoi, dacă nu mă simt bine în Vest, pot să mă întorc în Est, unde, după un timp, nu mai mă simt în largul meu, lipsindu-mi o serie de lucruri vestice, așa că mă pot întoarce în Vest, unde după un timp… și așa mai departe… Un perpetuum mobile al punctelor cardinale.

Realitatea este în general crunt de dezamăgitoare, infinit mai frumoase sunt însă așteptările și speranțele pe care le legăm de ea. Așa că, cel mai bine mă simt în avion, zburând din Germania spre România și invers. Și nu întâmplător am pus la începutul cărții mele drept motto, cuvintele lui Groucho Marx: „Mi-ar place mult mai mult Estul, dacă ar fi situat în Vest.” A nu se confunda cu tezele lui Karl Marx, care au avut efecte mult mai puțin vesele.

Cum era râsul dvs în Est și ce a devenit el în Vest? Dacă a devenit, desigur…

Nu există un râs de Est și unul de Vest, râsul este râs. Dar există desigur, pe de-o parte,  un context social al situațiilor de care se râde, pe de altă parte, un umor pretutindeni valabil; de exemplu, hai să zicem că alunecă un tip cu nasul pe sus, care se crede buricul pământului, pe o coajă de banană și cade-n cap. Toți vor râde pe rupte. În paranteză fie spus, asta nu se întâmplă însă în comunism, pentru că în comunism nu se găsesc niciodată banane.

Depresia în Est – depresia în Vest?

Vă referiți desigur la faptul că povestesc în carte că am suferit de o puternică depresie, când am fugit din România. Și că depresia a continuat să existe o vreme și în Vest și că, uneori, revine. Păi da, așa-i omul, când fugim de undeva, nu putem lăsa chiar totul în urma; pe noi ne luăm întotdeauna cu noi, la sigur. Desigur că regimul comunist a fost o sursă inepuzabilă de depresie. Dar și-n capitalism e loc pentru mai bine. Fazele depresive sunt în general o formă de neacceptare și neadaptare la o existență mereu absurdă, de sensibilitate excesivă și fac parte din viața aproape a tuturor celor cu care sunt prieten. Nu-i totdeauna ușor să trăiești, unii se gândesc chiar la sinucidere. De pildă, Cioran a mărturisit odată într-un acces de disperare: „Dacă n-ar exista posibilitatea sinuciderii, m-aș fi sinucis de mult.” Iată cum umorul ne salvează din situații disperate. Marii clovni au fost întotdeauna, în esență, depresivi. Ia închipuiți-vi-l pe Buster Keaton sau Chaplin sau Jacques Tati rîzînd cu gura până la urechi – își pierd tot farmecul.

Unde anume credeți că seamănă, a propos de toxinele și de arhitectura comunismului, ceea ce e în Vest, cu ceea ce Dvs. ați experimentat în Est?

În anii studenției mele la Timișoara circula un banc, care mai e și azi valabil, atât în Est, cît și în Vest: „În capitalism are loc exploatarea omului de către om; în societatea comunistă, mult mai evoluată și dreaptă, se petrece contrariul.  Lăsînd această glumă serioasă deoparte: desigur că există și în Germania corupție, minciună, arbitrar, dar într-un mod incomparabil mai redus decît pe timpul comunismului în România. O democrație funcțională și un sistem juridic corect sancționeză în general prompt abaterile de la normele sociale și valorile umanismului se practică, în general, nu numai pe hârtie.

Ce se întîmpla atunci dacă, înțelegînd ce era cu adevărat comunismul, nu puteai să rîzi?

Foarte simplu: când nu mai puteai să râzi, îți pierea râsul. Oricum, râsul nu este niciodată permanent. Unii pot râde mai mult, alții mai puțin, alții deloc. Cred că există o genă a umorului, îl ai din naștere, precum ochii căprui sau albaștri, urechile clăpăuge sau à la Superman,  sau nu-l ai deloc. Nu vreau să fac un clasament de umor al popoarelor lumii, dar dacă l-aș face, i-aș pune pe români undeva la vârf. Cu excepțiile de rigoare, care or fi vreo câteva sute  de mii, dacă nu poate chiar câteva milioane.

Comedia și tragedia pot fi două forme diferite de prelucrare ale aceluiași conflict. Putem râde sau plânge de aceeași situație, după cum ne este felul. În comunism circula un banc: Care este premiul întâi pentru cel care povestește cel mai bun banc despre comunism? O excursie gratuită în Siberia, cu cazare gratuită pe zece ani! Pot formula acest banc și altfel: Pe timpul comunismului, cel care rîdea de acest regim, își risca libertatea. Citiți în acest sens și Gluma lui Milan Kundera. Cred că umorul este cu atât mai bun,  cu cît este servit mai amar și sec. Se poate râde cu poftă de orice, chiar și de moarte. Am tradus profund impresionat și entuziasmat în germană geniala poveste a lui Ion Creangă Ivan Turbincă, de care se rîde cu poftă și aici. Recitiți-o, veți fi încântat.

„O democrație funcțională și un sistem juridic corect sancționeză în general prompt abaterile de la normele sociale și valorile umanismului se practică, în general, nu numai pe hârtie.”

Există o istorie a oamenilor care au căzut în tot felul de abisuri de pe urma acelor vremuri, a absurdității lor. Una probabil încă nescrisă, în datele sale ample. Ce a fost aici, din unghiul dvs de vedere? Ce s-a întîmplat?

Nimic nu a fost bun în comunism. Totul se baza pe o imensă minciună: egalitatea între oameni, respectul față de om, respectarea drepturilor omului erau valorile fundamentale pe care comunismul le arbora pe al său stindard. În realitate, lucrurile erau exact pe dos. Drepturile omului  erau călcate în picioare, demnitatea umană nu conta nici cît o ceapă degerată. Orice mitocan, orice bestie umană putea să te terfelească după placul inimii dacă avea o funcție oficială importantă și de din ăștia mișunau peste tot. Bătîndu-și joc de tine, n-aveau a da la nimeni socoteală.

Domnea o frică difuză, te controlai mereu ce spui, cui. Cine a trăit în deplinătatea facultăților mintale pe timpurile acelea și afirmă astăzi că atunci a fost foarte bine, nu-și dă seama ce enormitate debitează, minte sau are Alzheimer. La vârful piramidei se afla Ceaușescu, un dictator plin de venin, bubuind de prostie și în parte analfabet, un nebun patentat, căruia i se ploconeau milioane, unii pentru a obține anumite avantaje sociale din asta, alții pentru că se infectaseră de „rinocerită”, cum ar spune Eugen Ionescu, ploconeala contagioasă în fața puterii.

Orice încercare de răzvrătire era imediat reprimată, frica difuză era mereu în aer, nu cumva să faci ceva ce nu le-ar conveni tovarășilor. A nu te da pe față cu ei, a nu-i aplauda, a nu intra în partidul comunist, era deja o formă onestă de dizidență tăcută, la care nu riscai mai nimic, în afară de imposibilitatea ascensiunii sociale și de pierderea unor anumite avantaje.

Din păcate milioane de oameni au făcut jocul acestui regim bestial, ploconindu-se de-și juleau frunțile și pupând fundurile celor sus-puși pe rupte și după câte am înțeles, mulți dintre ei se dau astăzi de dizidenți și revoluționari. Adevărul este că puteai să-i numeri pe degete pe cei care riscau absolut totul protestând deschis. În Eu, Dracula și John Lennon încerc să descriu la nivelul întîmplărilor mărunte ce se întâmpla în acel regim, dintr-un unghi inedit, cu umor. Desigur că am și multe amintiri frumoase din timpurile acelea, în ciuda descrisei stări de fapt. Ele sunt însă legate de copilăria în sine, de puterea și pofta de viață inerentă tinereții, de prieteniile de-atunci, de posibilitatea mereu prezentă de a evada din toate astea prin prietenii, cărți, filme, muzică.

Apoi, cîndva în viața dvs, ați ajuns în Vest. Care e ”inima” experienței dvs legate de Vest?

Inima experienței de Vest este probabil experiența libertății. În cantecul Ma liberté din 1970, Georges Moustaki spunea ceva cu care mă identificam: „Je t’avais tout donné/Ma dernière chemise/Et combien j’ai souffert/Pour pouvoir satisfaire/Toutes tes exigences/J’ai changé de pays/J’ai perdu mes amis/Pour gagner ta confiance.” Deci, ai renuntat la totul ca să fii liber. Ai trecut granița, ai ieșit din marea pușcărie și iată că ești dintr-o dată liber. Oare așa să fie? Desigur că nu. E cunoscută parabola păsăricii, care se întoarce în colivie pentru că acolo totul pare mai simplu și comod, binecunoscut, familiar.

Noua libertate este, pentru cel care a stat mult timp închis, un imens teritoriu necunoscut, plin de capcane și hățișuri, ea implică căutări, rătăciri, frustrări, dezamăgiri, eșecuri și, desigur, asumarea inițiativei, a luării unor decizii care ar putea fi și eronate. Nimeni nu te obligă să faci nimic, nu-ți indică direcția justă pe care trebuie s-o iei, și asta poate duce la o cumplită nesiguranță, mai ales dacă ai fost obișnuit să trăiești cu căpăstrul pe gât. Dar viața în afara coliviei merită la urma urmelor toată osteneala.

„A nu te da pe față cu ei, a nu-i aplauda, a nu intra în partidul comunist, era deja o formă onestă de dizidență tăcută.”

Cum apreciați că face acest Vest lectura comunismului din care veneați și dvs? E una prea blîndă – fie și prin reducția la clișee sau printr-o anume indiferența? Sau e poate prea aspră?

Când am ajuns în 1978 la Düsseldorf, am văzut zilnic în fața Universității studenți comuniști, mai bine-zis, care se credeau comuniști, împărțind manifeste comuniste, studenți maoiști împărțind flyere cu doctrina lui Mao, anarhiști făcînd scandal în doru lelii. Oare ăștia or fi complet imbecili? m-am întrebat. Ei bine, nu erau chiar idioți, făceau și ei cîte ceva ca să protesteze contra capitalismului, de dragul tinereții.

„Cum stau de fapt lucrurile în România lui Ceaușescu?”, eram întrebat de noii cunoscuți și de colegi și cînd încercam cît de cît să explic, eram oprit după scurt timp cu remarca: „Păi nici la noi nu-i mult mai bine, cam așa stau lucrurile și la noi, o să vezi tu!”  Ei bine, n-am văzut asta nici măcar pînă azi. Cred că pentru cei care n-au făcut experiența directă a comunismului, e greu de priceput ce s-a întâmplat atunci. Și cred că nu trebuie niciodată să ne oprim a spune ce-a fost, a încerca să înțelegem ce-a fost. Și mi se pare că această sinistră tendință de- a uita, de-a trece cu buretele peste ce-a fost, de-a bagateliza ororile comunismului, e relativ răspândită în România. Se poate învăța din istorie și dacă n-o facem, ajungem la repetiții sinistre ale ei.

Poate vi se pare de necrezut, dar în Germania nu trece zi în care să nu se vorbească în mass media, într-o emisiune sau alta, despre ororile nazismului, la toate nivelurile. Și despre ororile comunismului se vorbește mereu și mereu, mai ales în mass media din estul Germaniei, unde sunt și o serie de neonaziști, debili mintali rezultați din 50 de ani de cenzură, dar asta e altă poveste. Prin faptul că estul Germaniei a fost atâția ani parte a comunismului, nemții sunt acolo mai sensibilizați și înțelegători față de această temă.

O anecdotă relevantă în ceea ce privește cotiturile istoriei: am fost acum câțiva ani la Praga și m-am dus să vizitez Muzeul comunismului. Se găsea în apropierea Pieții Wenceslas, în așa zisul shopping district. Iată cum era localizat pe afișe: găsiți Muzeul comunismului cu un etaj deasupra localului McDonald’s. Deci McDonald’s servea pînă și în Est a reper pentru orientare spre a găsi comunismul. S-au schimbat timpurile…

Râde Vestul despre ceea ce a fost cu adevărat comunismul? Sau nu?

Imediat după căderea zidului de la Berlin, în 1989, s-a râs mai mult de comunism decât astăzi. Apăruseră pe atunci o groază de cărți cu bancuri despre comunism, marea majoritate proveneau desigur din DDR, Germania așa zis democrată, și circulaseră până atunci doar oral. „Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx și Friedrich Engels, care forma, cică, temelia comunismului, se termina cu revoluționarul îndemn cu care am fost bătuți la cap și în România: „Proletari din toate țările uniți-vă!” Ei bine, acum îl vedeai pe Karl Marx zâmbind rușinat de pe coperta unui mult răspândit afiș și spunând: „Proletari din toate țările, scuzați-mă!”

Azi unora din Germania democrată le-a pierit demult râsul și se refugiază într-o nostalgie și tembelă idealizare a comunismului. Sau se refugiază în Elveția, ca să cîștige acolo dublu, ceea ce are o anumită logică. Nostalgia comunismului însă e lipsită de logică, ea are de-a face cu neștiința, cu dezinformarea, dar și cu mecanismele memoriei, care tinde să înfrumusețeze trecutul, mai ales atunci cînd încetăm să gîndim.

Revenind la România: Și cînd vă uitați peste umăr, în spate, la ce a fost cu viața dvs în România înainte de 1989, cum se vede? Între ce a fost atunci și ce e și va fi se pune tot mai mult timp. A fost sau n-a fost? A fost sau n-a fost teribil?

Mi-am petrecut copilăria și tinerețea în comunism, iar copilăria și tinerețea sunt întodeauna legate direct cu vitalitatea explozivă, cu energia debordantă, cu veselia, cu frumosul. Cu prima dragoste și cu nonșalanța naturala, cu prietenii strânse și profunde, care nu se uită o viață. Acestea, indiferent de regimul politic, nu au nicidecum de-a face  cu comunismul, cum afirmă azi unii nostalgici.

Adevărul este că, de facto, copilăria și tinerețea în comunism au fost o copilărie și o tinerețe furate. Fac parte din generația care în germană se numește „die 68er”, generația 68. A fost atunci un Zeitgeist teribil de propice, o perioadă de enormă vitalitate, emulație, bucurie și creativitate a tinerilor, de protest și rebeliune contra gândirii rigide, standardizate a generației predecesoare, pe toate planurile, în Europa de Vest și în America. Dacă ne gândim numai la muzică, atunci au apărut Beatleșii, Rolling Stones, Hendrix, Joplin, atunci erau deliranții ani flower power, anii hippy, perioada Woodstock.

În România toate acestea le receptai doar prin Europa liberă. M-aș fi dus la festivalul de la Woodstock chiar și pe jos, dar tovarășii din conducerea comunistă stabiliseră că trebuie să rămân de-a pururea în România ca să slujesc comunismului, repetând ca papagalul, cu mâna pe inimă: „Proletari din toate țările, uniți-vă!” Grotesc, dar adevărat. Povestesc unele întâmplari concrete în carte, toți râd ades în hohote citindu-le, ceea ce mă bucură, căci situațiile erau grotești și cumplit de rizibile.

Nu profesional, ci în mod fundamental, ce / cine sînteți în Vest?

Cine să fiu? Un om ca și ceilalți. Sau credeți că e mai avantajos dacă mă prezint drept unul mai cu moț?

Ce e ”acasă” pentru dumneavoastră? Din ce se compune acest loc mai degrabă afectiv?

De ce nu-mi puneți o întrebare mai simplă? Da, așa cum sugerați deja prin întrebare, acasă e un loc mai degrabă afectiv, nu geografic, poate fi oriunde în lume, ba chiar și în afara lumii. Ivan Turbincă, din geniala poveste a lui Creangă,  și-a căutat și el, după ce-a murit, un domiciliu permanent, un acasă pentru eternitate, întrebându-l plin de ingenioziate pe Sfântul Petre la poarta raiului: „Vodchi este? Tabacioc este? Lăutari și femei frumoase sunt?”  În momentul în care Sfântul Petre îi răspunde la toate aceste întrebări cu: „Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăiești de cap?”, Ivan își dă speriat  seama că acolo nu-i deloc de el și preferă să-și ia picioarele la spinare, îndreptându-se spre iad, unde toate astea se găsesc cu prisosință. Am o mare înțelegere pentru omul ăsta. Cu o singură rezervă, eu în locul lui aș mai fi pus neapărat și întrebările cheie: „Dar cărți bune sunt? Și se poate scrie fără cenzură?”

Vorbind în altă ordine de idei despre ideea de acasă: am avut anul trecut ideea unui spectacol numit Zauber der Heimat/ Farmecul patriei, pe care l-am pus pe picioare împreună cu Julia Coulmas, o cântăreață de operă și jazz din Florida și cu Michael Carlton, un pianist scoțian din Edinburgh; ei cântă, eu citesc diferite texte cu tentă satirică despre ceea ce se numește în germană Heimat, deci acasă, patrie. Toți trei locuim de mulți ani la Düsseldorf. Încercăm prin acest spectacol să definim sincer și neconvențional ideea de acasă, care se compune pentru noi, independent de locul din care venim, când din orașul Düsseldorf, când din New York, Timișoara. București, Havana sau Paris, cînd dintr-un amestec de accente și limbi sau dintr-o melodie de Gershwin sau din cafeaua turcească băută la Londra sau din Hänsel și Gretel, povestea Fraților Grimm și în același timp opera lui Engelbert Humperdinck. E un talmeș-balmeș de toată frumusețea și spectacolul are succes, suntem mereu invitați să-l reluăm.

Pentru dvs, ce e exilul? Cum e, dacă, acesta o salvare?

Imediat după fuga din România, în 1978, îi cerusem într-o scrisoare sfatul lui Ion Vianu -ce să fac ca să scap de depresia pe care-o luasem cu mine din țără, iar el, care era exilat în Elveția, unde lucra ca psihiatru, având la rândul lui o depresie, după cum am aflat recent citindu-i memoriile, îmi scria că trăim cu toții în exil „cu o inimă grefată” și că posibilitatea de adaptare, perseverență,  norocul și destinul fiecăruia vor îndrepta mai mult sau mai puțin lucrurile. Avea perfecta dreptate. Cu un mic adaos: eu eram exilat în Germania, dar și mai exilat mă simțisem în propria mea țară. Da, exilul nu l-aș defini în primul rând geografic.

Dincolo de regimul politic, Albert Camus vorbește pe drept de exilul ființei umane pe această lume absurdă și veșnic necunoscută, în care am fost aruncați, fără a fi întrebați dacă suntem de acord cu asta sau nu. Vorbind de exilul prin fuga dincolo de Cortina de Fier: fugind din comunism, nu mai puteai să te întorci fără consecințe dure și nefaste, pe când astăzi generația tânără din România are marea fericire de-a putea pleca și de-a se întoarce în țară după placul inimii. Pe drept cuvînt a spus tînăra scriitoare Dana Grigorcea, stabilită în Elveția, fiind întrebată cum s-a simțit exilându-se din România: „Eu nu m-am exilat, eu m-am plimbat.”  A definit astfel exact și ironic diferența esențială între ieri și azi de care mulți nu-și dau seama sau pe care au uitat-o.

Cum le traduceți celor din Vest ce e România? Vă traduceți țara natală vesticilor așa cum ați vrea dvs sau nu chiar?

Îmi traduc țara natală așa cum aș vrea, cum am făcut-o de pildă în Eu, Dracula și John Lennon. Foarte mulți ani n-am „tradus” România deloc, pentru că aveam senzația neputinței de-a mijloci, transporta ceva, care oricum nu interesează mai pe nimeni în Vest. Am ocolit mult timp subiectul România, preferând să scriu doar despre Vestul în care trăiam. A scrie despre Berlin, Zürich, Paris, San Francisco, ei da, cu asta ai de la bun început mult mai mari șanse de a-ți găsi un public, îmi spuneam. Dar nu ne alegem de fapt noi temele, ele ne aleg pe noi, și la un moment dat mi-am dat seama că mă deranjează și că îmi lipsește ceva și astfel am ajuns la problema etern inevitabilă a identității.

„Eu eram exilat în Germania, dar și mai exilat mă simțisem în propria mea țară. Da, exilul nu l-aș defini în primul rând geografic.”

Eu sunt născut și crescut în România și țara asta o simt ades prin toți porii și o cunosc mult mai bine decît multe alte locuri din lume. Nu ne alegem nici părinții, nici locul unde ne naștem. Unora nu le convine locul unde s-au născut, cine să nu-i înțeleagă… – în germană se vorbește în acest caz despre die Ungnade der Geburt am falschen Ort, dizgrația, ghinionul de-a te fi născut într-un loc nepotrivit, fals. Dar de schimbat nu se poate schimba nimic și locul acela te definește precum amprentele digitale și face parte din tine și ideea că poți să-l uiți și ignori, e utopică. Și apoi, dacă toți s-ar naște acolo, unde ar vrea, ar fi cam puțin loc prin odăile palatelor regale. Cioran și-a propus să elimine păcătoasa, vulgara și  obsedanta Românie complet din gândurile sale, dar ilustrul filozof, trăind într-un absolut exil autoimpus, povestea după aceea că subconștientul  își rîdea de el. Perfectul și elegantisimul stilist în limba franceză visa într-o română neaoșă.

Vorbind despre „traducerea” României în Vest, eu am mai avut șansa să pot prezenta la radioul național de aici timp de mulți ani o rubrică Est-Vest, pe care-o inițiasem. Vorbeam despre Germania și România, având un public ascultător foarte larg. Am avut norocul de-a găsi redactori deschiși la modul meu inedit de-a prezenta lucrurile, cu ironie și umor, făcînd haz de necaz. Reacțiile publicului larg au fost mereu pozitive și mult mai puternice decât dacă aș fi vorbit despre New York sau Paris. Oamenii vor de fapt să audă povești autentice, verosimile și le este egal dacă acestea se întâmplă la Susul de Jos, la București-Obor,  în deșertul Gobi, într-un iglu al eschimoșilor sau la etajul 98, în debaraua unui zgîrie nori.

Unii dintre cei care pleacă și stau mult, se spune, își uită sau încep să își uite limba maternă. La dvs ce s-a întîmplat cu limba română a dvs?

Mama este nemțoaică și ea; la fel ca și bunicii mei din Timișoara vorbeau germana cu mine, dar un dialect, nu pe cel șvăbesc, pentru că nu sunt șvab, ci mă trag din partea mamei, în parte din Bavaria, în parte din Austria. Deci foloseam dialectul acela, foarte asemănător cu cel vienez, pe care îl pot vorbi și astăzi, dacă am cu cine, de pildă cu nemții din Reșita, Bavaria sau cu austriecii. Dialectul acesta însă, nu era nici el curat, ci era un fel de esperanto bănățean,  îl foloseam presărat cu tot felul de cuvinte românești, ba uneori chiar ungurești sau sârbești; să nu uităm că Banatul a fost o parte a Imperiului Austro-Ungar și asta se simte acolo pînă astăzi.

Școala am făcut-o în română și cu tata și prietenii vorbeam româna și de scris scriam tot în română. Ca student la Timișoara (franceză-română) am publicat, rar, cît nu mă oprea cenzura, proză onirică, la revista Orizont sau Forum, o revistă studențească a universității,  din a cărei redactie făceam parte. Fugind în Germania, eram dintr-o dată complet lipsit de instrumentul la care învățasem să cânt, de limba română. Dacă aș fi utilizat cînd vorbeam, aici în vestul Germaniei, acest dialect bavaro-austriac din sud, ar fi murit toți de rîs, zicînd că fac, cu mult talent, pe clovnul. Mi-au trebuit mai mulți ani pînă am vorbit Hochdeutsch, germana literară, nuanțat și fără greșeli, precum cei de aici, dar și mai mulți ani până am început să simt în ea și să pot transporta automat și nuanțat ce gândesc și simt. Am ieșit în anii aceștia relativ complet din comunitatea română din străinătate, nu voiam să trăiesc într-un ghetto, vorbind tot de chestii trecute, mă străduiam să mă adaptez noii țări, s-o simt și înțeleg și să-i învăț cît se poate de bine limba.

„Oamenii vor de fapt să audă povești autentice, verosimile și le este egal dacă acestea se întâmplă la Susul de Jos, la București-Obor,  în deșertul Gobi, într-un iglu al eschimoșilor sau la etajul 98, în debaraua unui zgîrie nori.”

După vreo zece ani am început să scriu sistematic și cu ușurință în germană, nu vorbesc de texte simple, scrisori, desigur, treburile mergeau tot mai bine și cu timpul  am publicat multe cărți în germană, lucram ca freelance la radioul național german din Köln. Apoi, într-o zi,  l-am descoperit la o editură din Viena, Residenz, unde publicasem și eu o carte, pe Dan Lungu din Iași, tradus în germană cu Raiul găinilor. Cartea avea haz și poezie, mi-a plăcut mult, așa că am luat legătura cu Dan, ne-am cunoscut și împrietenit, am dat apoi de alte cărți ale lui și ale altor autori contemporani în română și uite așa am început să citesc din nou în română și să scriu în română un articol de revistă după altul, descoperind cu uimire și bucurie că, după atîția ani, limba îmi revenea cu toate frumusețile și avantajele ei în memorie, că aveam o imensă plăcere s-o folosesc, că nimic din ce știusem nu se pierduse.

Desigur că mai vorbisem româna în ultimii ani, dar doar la un nivel colocvial, restrîns, de genul: Unde ai fost? Dă-mi, te rog, sarea, o felie de pâine!  Ia uită-te la nesimțitul ăsta!, etc… Și uite așa au tot evoluat lucrurile, am tradus cîteva cărți românești în germană,  pînă cînd, într-o bună zi, Humanitas m-a anunțat că s-a decis să-mi publice cartea Eu, Dracula și John Lennon, pe care eu o scrisesem în germană, sub numele de Narrenstück (Bufonerie). S-a pus problema: cine s-o traducă, mi s-a propus un traducător foarte bun, am stat eu și m-am tot gîndit. Mi-era cumva teama că, perfecționist năzuros ce sunt,  s-ar putea totuși să nu-mi placă cum mă traduce, cît o fi el de bun. În cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și i-am scris doamnei Lidia Bodea de la Humanitas: „Scuzați, dar am o idee trăznită, ce-ar fi dacă m-aș traduce eu însumi?”  „Mă bucur că spuneți asta”, mi-a răspuns doamna Bodea, „mă gândisem și eu la asta, dar nu îndrăzneam să vă întreb. Cine să vă înțeleagă mai bine pe dvs. decît dvs. înșivă?”

Așa că mi-am suflecat mînecile tricoului și mi-am tradus eu însumi cartea, mai bine zis am rescris-o în română, pentru că am adaptat și schimbat anumite pasaje, utilizând un vocabular în parte mai pestriț, mai săltăreț, mai pipărat și vîrtos uneori decît în germană, pe care mi-l impunea năstrușnica limbă română. Puteam, făcând aceste schimbări ca traducător, fi absolut liniștit și sigur că autorul cărții nu se va supăra pe mine, de vreme ce el îmi dăduse generos libertatea deplină de a-i transforma textul după placul inimii. Țin să-i mulțumesc cu această ocazie pentru încrederea sa care mă onorează, mi-a făcut o mare plăcere să colaborez cu el. Prin aceste schimbări survenite s-a deplasat oarecum un picuț și semnificația cărții, căci limba este întodeauna cel puțin la fel de importantă și relevantă pentru intențiile autorului ca și conținutul, când vorbim de literatură.

Și iată că acum scriu, cu o plăcere la fel de mare, în germană și în română. Revenirea în limba română este și o întoarcere în România, la un nivel mult mai profund decît dacă m-aș fi întors în țară pe plan geografic.

Ce stă in spatele scrisului dumneavoastră? Și, eventual, cine – ce autori cu care vă simțiți afin?

Mi-e mai ușor să spun  ce nu stă în spatele scrisului meu: prin scrisul meu nu vreau să dau lecții la nimeni sau să schimb lumea. Vreau doar să povestesc de una, de alta, chestii care mi se par incredibile, absurde și relevante pentru ceea ce cred că suntem. Nu cred că literatura  poate schimba lumea și înlătura relele lumii; dacă ar putea, am trăi demult în rai. În literatura anglo-saxonă există un mare respect pentru termenul de entertainment, care are o mare valoare și pentru mine, deci o carte trebuie în primul rînd să nu plictisească, să-i facă plăcere cititorului la citit, să-l distreze. Altfel de ce s-ar chinui săracu’ cu ea citind-o precum instrucțiunile de folosire ale unei mașini de spălat? Și ca să placă cititorului, sunt convins de asta, cartea trebuie să fi făcut înainte de asta plăcere scriitorului, atunci cînd a scris-o. Asta se va simți la lectură.

Apoi mi se pare o formă elementară de bun simț și politețe, să-ți dai ca autor silința să nu-i plictisești  pe cei care și-au dat banii ca să-ți cumpere cartea. Dacă o carte de-a mea îi amuză, îi face să rîdă pe cititori și le face plăcere, dacă îi urmărește cât de cât după aceea și îi pune puțin pe gânduri, mi-am atins țelul. Scriitori cu care mă simt afin? Caragiale, Creangă, Hașek, Cehov, Vișniec, Eugen Ionescu, Philip Roth, Dan Lungu, Hrabal, Vonnegut Jr.- mă opresc jenat aici, pentru că prin fiecare nume pe care îl spun, le fac o mare nedreptate tuturor celor omiși.

De ce ați decis, cîndva, să scrieți cărți pentru copii? Îi înțeleg adulții pe copii, așa încît să le scrie povești pentru sufletul lor?

Am scris pentru copii și mai scriu uneori pentru copii, pentru că îmi face plăcere să scriu pentru copii, să intru în pielea copilului, care, de fapt, în esență, sunt. Îmi place să mă joc – mai ales cu cuvintele- să mă tot mir, să fiu curios și îngrijorător de naiv. Dacă îi înțeleg scriitorii adulți pe copii? Dacă ne gândim la Alice în Țara Minunilor, la Pinocchio, la poeziile lui Shel Silverstein, Jim Knopf, Peter Pan, Winnie-the-Pooh, aș spune că măcar o parte dintre scriitori îi înțeleg pe copii chiar mai bine decât se înțeleg ei înșiși.

Ce le spuneți, de fapt, domnule Cornelius, în cărțile dvs, copiilor?

Nu vreau să le spun nimic, vreau doar să povestesc și să mă joc cu cuvintele, iar sensul o să-l găsească ei singuri.

Ce să le spunem, domnule Jan Cornelius, copiilor ca să nu uite ceea ce e important?

Nu cred că trebuie să le spunem copiilor tot felul de chestii înțelepte, pline de tîlc și istorie, chestiile astea de memorie, sfaturile în general, le intră copiilor pe-o ureche și le ies pe alta. Vorba aceea, dacă-i copil, să se joace! Cred că mult mai important decât ce le spunem copiilor, este cum umblăm noi cu prezentul și cu trecutul, ce facem noi și cum ne purtăm, căci aceasta copiii o vor înregistra și imita la sigur.

Și ultima întrebare, cumva inevitabilă: cum e pentru dvs Dracula? În cartea publicată la Humanitas Dracula are o felie distinctă din narativul dv…

Dracula este aici, în Vest, cel mai cunoscut personaj din România, alături de Nicolae Ceaușescu și Nadia Comăneci. Eu am o relație foarte personală cu dumnealui. Dar, nu vă fie cu supărare, mă puneți în mare dificultate prin aceasta întrebare, pentru că, dacă aș răspunde la ea, aș dezvălui sfîrșitul șocant al cărții mele. Deci, dacă vreti să aflați răspunsul, citiți, vă rog, cartea! Nenumărați au fost pînă acum cititorii care mi-au scris entuziasmați prin  facebook messenger că au rîs în hohote citind-o, dar că, la sfîrșit au fost șocați și că le-a înghețat brusc râsul pe buze, aflând adevărul.

 

Articol publicat in revista LaPunkt în februarie 2017.

 

JAN CORNELIUS, scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950 la Reşiţa. A studiat franceza şi engleza la universităţile din Timişoara, Düsseldorf şi Stirling (Scoţia). După ce a părăsit România în 1977, s-a stabilit la Düsseldorf, unde a lucrat câţiva ani ca profesor de liceu. A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi a scris comentarii despre cultura modernă şi piese radiofonice pentru posturile de radio naţionale din Germania şi Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în Observator cultural, Dilema veche şi România literară. A tradus în limba germană şi a prezentat în lecturi publice diverşi scriitori români contemporani, printre aceştia numărându-se Dan Lungu şi Matei Vişniec.

Adresa siteului personal: http://www.jancornelius.de

Publicat:

Etichete: Cultură, Cărți, Români din afara țării, În jurul globului, , , , , , ,