Horia Vancu, locuiești în Nürnberg, unde ți-ai petrecut cea mai mare parte a carierei…
Da, sunt în Nürnberg din 1990, însă până în 1995 am studiat la Academia de Artă din București și pendulam între Nürnberg și București. Îi mai aveam atunci pe părinți, adică pe mama. Atelierul este proprietate privată, de fapt o singură locuință cu o cameră, cumpărat în februarie 1997, deci ar fi 19 ani de activitate în atelierul ăsta, plus că înainte încercam acasă să fac lucrările. Deci 20-21 de ani pot fi calculați ca activitate în Nürnberg.
În anii de când lucrez aici în Nürnberg am încercat să-mi definesc cumva ce doresc să fac în artă și teoretic, nu numai practic. După multe lucrări, după multe creații, după multe tablouri pe care le tot buchinesc eu în atelier zi cu zi am ajuns la o concluzie și la un stil, care nu știu cât e de original sau nu, dar l-am denumit realism sintetic.
Ce este realismul sintetic?
Ce înseamnă pentru mine de fapt acest realism sintetic, pentru că sună foarte abstract și nu înțelege toată lumea ce înseamnă asta. Realismul l-am denumit așa pentru că eu mă întorc la figurație din abstract. Pentru mine arta abstractă este încheiată, sau poate să continue și acum, sau pot să pictez ca în baroc, nu e nici o problemă, sau să fiu impresionist. Dar deja 100 de ani de artă abstractă au avut loc. Pe mine nu m-a mulțumit prea mult arta abstractă și atunci am trecut lucrând puțin abstract la început, într-o figurație. Și acest figurativ este real, este realitate, de fapt. Este realist.
„Acest realism, pe care eu îl consider că se apropie în pictura mea de ceea ce se vede în natură, l-am denumit și sintetic pentru că am încercat să elimin detaliile inutile.“
Și atunci, plecând de la istoria asta de realism am zis așa: pictura nu este nici HD, nici în relief și nici numai o singură dimensiune. Pictura rămâne o chestie bidimensională. Este de fapt un obiect până la urmă, o suprafață. Și această suprafață chiar dacă e figurație este totuși abstractă, pentru că nu e o realitate. Acest realism, pe care eu îl consider că se apropie în pictura mea de ceea ce se vede în natură, l-am denumit și sintetic pentru că am încercat să elimin detaliile inutile.
În ziua de astăzi avem de-a face cu curente în artă cum ar fi hiperrealismul, adică o exagerare, care apare datorită faptului că tehnica prin fotografie poate să le arate artiștilor niște detalii pe care înainte poate nici nu le vedeau. Cu toate că exista pictură realistă pe vremea când nici nu se gândea lumea că o să apară fotografia. În secolul al XVII-lea în Olanda și mai târziu lucrau extrem de naturalist mulți pictori. Aveau un mod deosebit. Chiar și în timpul lui Dürer se poate spune că erau extrem de realiste portretele, mai hiperrealiste de fapt aproape. Acest realism sau suprarealism cum îl denumește Dali sau Magritt și cei care au fost pe la începutul secolului XX, pe mine nu mă interesează. Acesta cade de la linia de mijloc într-o latură care după părerea mea uneori pică în kitsch. Nu e interesant. Nu asta înseamnă totul în artă.
După aceea, abstractul pică în partea cealaltă, este prea abstract. E extraordinar pentru artistul care îl face și unii se defulează în abstractul ăsta nemaipomenit. Dar este prea subiectiv. Extremele astea cum ar fi hiperrealismul sau abstractul pur le-am considerat eu că sunt exagerate și o linie de mijloc e mai bună, după părerea mea. Și atunci mă apropii de un realism care nu e nici abstract, nici hiperrealism sau realism banal în care amatorii lucrează realitatea. I-am zis sintetic pentru că extrag din ce văd real, ceea ce este esențial.
„…de fapt pictura nu e decât strat de culoare…“
Pictura lucrează cu suprafețe. Eu mai am o teorie, cineva m-a întrebat odată, ce înseamnă pentru dumneata pictura? Și i-am spus că pictura nu este altceva decât strat de culoare, altceva nu există în pictură. Cum le faci, cum le pui, cum le potrivești, e partea a doua. Acolo e complicat. De acolo și apar mai multe probleme. Dar de fapt pictura nu e decât strat de culoare, mai mult de atât nu e. Aceste suprafețe pe care eu le sintetizez îmi prezintă de fapt obiectul pe care eu vreau să-l reprezint și esența lui.
Tot în sintetic intră și esența întregii lucrări cu ceea ce reprezintă ea ca obiecte, pentru că eu vreau să transmit un mesaj estetic și nu o poveste și trebuie să rămân în conceptul plastic al artei. Adică nu este literatură ceea ce eu reprezint. Eu trebuie să reprezint o parte estetică a unei realități pe care eu o consider în limitele ei că este realitate. Și atunci i-am dat denumirea acestei idei de realism sintetic. Cât am ajuns să-l realizez, e o altă problemă. Unele lucrări sunt așa, unele sunt mai puțin. Pentru că nu întotdeauna nimeresc neapărat conceptul. Nu plec neapărat când lucrez o lucrare cu ideea să creez conceptul respectiv. Pur și simplu pictez. Și el apare la un moment dat și atunci îl țin în măsura în care eu consider că conceptul poate fi reprezentat în lucrare.
„Tot în sintetic intră și esența întregii lucrări cu ceea ce reprezintă ea ca obiecte, pentru că eu vreau să transmit un mesaj estetic și nu o poveste și trebuie să rămân în conceptul plastic al artei.“
Care sunt subiectele care te preocupă acum?
În momentul de față lucrez cam de un an la o temă pe care încă n-am început-o, e puțin mai realistă, e legată de ansamblul monumental de la Stonehenge. E o lucrare mare în două părți, un dipticum. Unul este mai scurt, deci suprafețele nu sunt egale, lucrarea are trei metri și ceva pe un metru. Stonehenge nu este important, ci ideea că acest ansamblu monumental care te trimite în istorie este extrem de prezentă și actuală. Iar eu vreau timpul ăsta, care există, să-l aduc cumva spre prezent. Lucrarea, dipticul, va fi o parte prezentă, actuală cu Stonehenge și una din trecut. Cu toate că realizarea ei va fi sintetic realizată și nicidecum în detaliu și sigur că de-a lungul timpului aceste pietre nu mai sunt noi, cum au fost cândva, dar numai atmosfera vreau s-o redau, trecută și prezentă. Și atunci, puse una lângă alta, sunt de fapt în doi timpi, una actuală și una cândva, și cumva vreau să anulez timpul.
Pictura nu poate picta timpul. Există o temă: cum pictați timpul? A fost și un concurs, timpul ca temă. De fapt pictura este mai mult decât timp, este foarte metafizică. Până la urmă nu reprezintă timpul, niciodată nu îl poate reprezenta. Dar numai faptul că s-a pictat cândva într-o epocă ajunge și e foarte prezentă din epoca respectivă. De exemplu, dacă privim o lucrare din Renaștere este extrem de prezentă, cu toate că îl prezintă pe un individ cu costumul lui de atunci. Numai asta arată timpul, însă de fapt te trimite cumva în timpul lui și tu trăiești prezentul de atunci chiar în imaginea respectivă pe care o vezi. Ceea ce e foarte interesant.
„Numai atmosfera vreau s-o redau, trecută și prezentă. […] Puse una lângă alta, sunt de fapt în doi timpi, una actuală și una cândva, și cumva vreau să anulez timpul.“
Deci când te uiți la personaj ești de fapt în același timp?
Ești exact în momentul când a fost terminată lucrarea, ți-o prezintă artistul acum. Imaginea aia a rămas fixă, nu s-a schimbat în timp, s-a mai dat pe ea cu un lac, adică un vernis, au mai restaurat-o eventual, dacă s-a crăpat, dar de multe ori sunt la fel lucrările rămase. Păstrată bine, în condiții deosebite, în care nu se strică, e foarte prezentă. Deci imaginea este terminată atunci, la timpul respectiv, artistul nu mai trăiește demult, dar mâna lui a rămas exact, și noi trăim momentul acela, dispărem și noi, vin alții, și trăiesc exact momentul acela, e transmis momentul, e prezent. Mi se pare o chestie fantastică asta, pe care numai pictura o redă.
E o idee fascinantă, nu cred că am mai auzit-o până acum.
Se poate să mai fie artiști care să mai gândească așa, însă până la urmă nu asta e foarte important, există și asta în artă. Deci cam la asta lucrez eu acum. M-am schimbat, de exemplu am avut teme în care m-am ocupat numai de case, sau a fost o fază în care am pictat mitologie. Deci, niște compoziții cu trepte sau mai abstracte, dar în orice caz compoziția respectivă dacă era fără personaje sau fără animale fantastice, era practic concret constructivă și mai abstract constructivă, cum există și un curent foarte pictat până în ziua de astăzi. Eu am încercat să aduc niște personaje și atunci era un pretext cum erau cele din mitologie.
Am avut o perioadă în care pictam temple antice, cam zece ani de zile am tot lucrat la ele. Nici astea nu le mai fac, le-am abandonat. Pentru că au fost numai pretexte și n-am devenit neapărat sclavul unei idei că pictez numai temple antice sau că pictez artă concret constructivă cu mitologie sau fac case moderne neapărat așa. Deci astea au fost tot pretexte, dar din pretextele astea am reușit să-mi lucrez conceptul de realism sintetic.
Iar casele erau inspirate de casele de aici, din Germania?
Nu, sunt imaginare. Chiar și personajele mitologice sunt tot din imaginație făcute. Noi în România în Academia de Artă am lucrat foarte mult după realitate și stăpânesc treaba asta, nu-mi trebuie model. Pot sa fac un leu înaripat, un grifon sau pot sa pictez un centaur, nu-mi trebuie model neapărat. Și compozițiile sunt clare, sunt simple, nu-mi trebuie absolut deloc realitatea. O fac din imaginație. La templele antice, normal că m-am mai inspirat, a trebuit să mă mai uit să văd cum pică lumina la coloane, dar n-au fost neapărat reprezentate fotografic, nu m-a interesat asta, numai volumul e redat ca să apară forma și să fie bine construită.
Mai sunt și alți pictori care s-ar încadra în curent?
Cred că da. Ar trebui să văd ce fac artiștii astăzi și cred că se încadrează mulți. Pentru că foarte mulți artiști în ziua de astăzi lucrează sintetic, ex trag formele, le fac mai simple și chiar realist, adică lucrează și realist. Sunt convins că există mulți.
Am înțeles că ai discutat și cu Christian Lucian Hamsea conceptul de realism sintetic, dar lucrările lui sunt mai mult abstracte.
El poate alături de mine să participe foarte bine cu pictura lui la realismul sintetic, însă are și alte direcții ale lui personale, care nu se încadrează neapărat în realismul sintetic. Însă are și multe lucrări care intră în circuitul ăsta.
În postmodernismul actual la care s-a tot lungit după anii ’80, se poate orice. Artiștii lucrează orice, practic nu mai există o direcție de prim rang. Sau avem de-a face cu ceva nou și e nemaipomenit. E o babilonie. Sunt foarte mulți artiști, e și normal în ziua de astăzi să fie atâția în vremurile astea de inflație a numărului de oameni, este fantastic. N-au mai trăit niciodată atâția oameni pe pământ cum trăiesc astăzi și posibilitățile de a face artă sunt mai mari decât în trecut.
Avem de-a face cu un număr foarte mare de artiști. Mulți dintre ei merg cam tot pe o idee de realism sintetic. Și avem de-a face cu foarte multe modalități de a picta, foarte multe. Cred că n-a existat niciodată în istoria artei cum există astăzi, atâtea curente, mișcări și idei. Mijloacele de informare sunt uriașe față de trecut și de multe ori există o bulversare. Este o inflație de imagine și arta de fapt, și cum pictura este tot imagine a început să se apere cumva, să se păzească.
Pentru că imaginea asta parvine tehnic din toate părțile și culoarea care ne inundă astăzi e fantastică, adică e multă, datorită tehnicii și științei actuale face ca pictura cumva să se retragă în carapacea ei și atunci apar ciudățenii în artă. Există și asta. Pentru că nu mai este interesantă pentru că foarte multă lume e obosită. Lumea este obosită de imagine, nu mai vrea și artă nouă, ce să facă cu ea, cu pictura? Pictura e subiectivă, ține de câte un artist, nu e uniformă, nu e un mobil care are imaginea la fel peste tot. Toate mobilele au cam tot aceeași imagine, sau unele sunt mai perfecționate, mai HD, dar totuși sunt pentru mulți la fel.
„N-au mai trăit niciodată atâția oameni pe pământ cum trăiesc astăzi și posibilitățile de a face artă sunt mai mari decât în trecut.“
Ce să facă cu pictura? În trecut nu era decât natura și în casă sau într-un loc anume omul dorea să vadă și altceva și atunci artistul îi oferea o imagine, ceea ce era deosebit. Astăzi e mai puțin interesant din păcate. Însă ce-a rămas picturii, ce nu există în celelalte ramuri tehnice? Fotografia face parte din lumea tehnică, dar este considerată astăzi artă. Ce are pictura? Pictura lucrează cu contemplația. Pictura era contemplativă și contemplativul există și astăzi, deci pictura de astăzi lucrează cu spontaneitatea și contemplativul. Ceea ce tehnica nu poate face. Tehnica nu e contemplativă, ea lucrează cu spontaneitatea.
Pe lângă asta picturii i-a mai rămas un lucru pe care nu-l poate nimeni anula și va rămâne totdeauna să existe. Este originală. Tu creezi o dată un obiect. A doua oară nu mai merge și creația acestui obiect în momentul respectiv se face într-un anumit timp, într-un anumit spațiu și artistul nu mai repetă acest moment.
Momentul acela e deosebit. E viu, nu se poate repeta, e unic. Și acest moment îi dă valoare lucrării. De aceea astăzi sunt lucrări care ajung la niște sume fantastice, pentru că oamenii care investesc banii în așa ceva, investesc într-un anumit moment care nu se mai poate repeta. Tehnica este egală, face la fel același lucru, îl multiplică la infinit fără valoare. Mai multe despre tehnică și comparație cu arta nu vreau să spun.
„…picturii i-a mai rămas un lucru pe care nu-l poate nimeni anula și va rămâne totdeauna să existe. Este originală. […] De aceea astăzi sunt lucrări care ajung la niște sume fantastice, pentru că oamenii care investesc banii în așa ceva, investesc într-un anumit moment care nu se mai poate repeta.“
Există încă o problemă, multă lume vrea o explicație despre o anumită lucrare. Eu am spus așa, mă leg de literatură sau de artele plastice, nu sunt filozofie cum cred unii. Filozofia are mijloacele ei clare, e deosebită, e nemaipomenită, e supremă. Arta nu face filozofie, asta e părerea mea. Arta nu are probleme cu filozofia. Asta e greșit. Foarte multă lume vede într-o imagine literatură sau film. În arta plastică, în pictură nu ai de-a face cu literatura și cu filmul.
Atunci n-ar trebuie să încercăm să exprimăm prea mult prin cuvinte.
Asta e o greșeală. Arta se explică prea mult prin cuvinte. Oamenii au nevoie de cuvinte ca să explice arta. Artele plastice au limbajul lor. Ori cuvântul este tot o modalitate de limbaj, pentru că arta cuvântului este literatura. Altfel cuvântul este o simplă modalitate de comunicare între oameni. În artă, în arta plastică, să zic și în special în pictură nu consider că trebuie să se prezinte partea asta literară. Există limbajul, limbajul este culoarea. Culoarea, construcția, compoziția, astea sunt deja limbaje, trebuie nu explicate, ci simțite. Trebuie simțite cumva.
„Arta se explică prea mult prin cuvinte. […] Culoarea, construcția, compoziția, astea sunt deja limbaje, trebuie nu explicate, ci simțite.“
Deci asta ne dă pictura, sculptura.
Au limbajul lor propriu cum muzica are sunetul și cum literatura are cuvântul, dar cuvântul nu trebuie să-l folosească pictura, nu are de ce. O explicație se poate da, dar mai mult nu, numai pentru a îndruma ochiul respectiv, al publicului, ca să vadă ce a vrut artistul și de acolo se poate vedea de fapt limbajul.
Forma, culoarea, astea ajung, sunt semne, ca să ne gândim bine, cum a apărut și scrisul, tot prin semnele artelor plastice, prin sinteza lor, se făcea mai întâi o pasăre, care de exemplu a devenit o literă. Imaginea a fost de la început și cred că cea mai veche, probabil și sunetul, dar nu a putut fi înregistrat în epocile primitive și imaginea a rămas de multe ori. Și s-a abstractizat până a devenit literă, cuvânt. Însă de atunci arta s-a schimbat, are alt limbaj, mult mai solid, decât un semn, un simbol, dacă reprezentai un animal însemna eventual un cuvânt, sau un simbol religios. Deja acum e mult mai mult.
A consemnat Elena Richard.
Fotografii din arhiva personală a pictorului.
Publicat:
Etichete: Cultură, Film & Arte vizuale, Români din afara țării, În jurul globului, painting, Horia Vancu, abstract, realism, Nuremberg, time, synthetic, painter